Marianghjula Antonetti-Orsoni - Zia Francesca

 

« Zia Francesca était notre voisine et, comme le dit le proverbe corse, « I vicini sò i cucini », elle faisait partie, comme ses sœurs et ses neveux, de notre famille. » Un portrait vivant par Marianghjula Antonetti-Orsoni

  

 

Zia Francesca

 

Zia Francesca était notre voisine et comme le dit le proverbe corse, « I vicini sò i cucini », elle faisait partie, comme ses sœurs et ses neveux, de notre famille.

 

Quandu chì era andata à vedela à l’ospidale, m’avia dettu : « Dì ch’elli mi caccinu da quì chì eiu ùn possu stà in issa stanzaccia ! » È purtantu, era stata oblicata di stà ci parechji ghjorni chì li avianu tagliatu un’anca ! Avà, per ella, tuttu avia da cambià, ùn puderebbe più marchjà …

Ùn facia chè dì mi : « Fà mi falà in pianu chì vogliu marchjà ». Ma a infirmiera era venuta è incù un’ariaccia d’aiutante in collara l’avia dettu : « U duttore hà dettu chì vo’ stiate  ferma ; state vi in lettu è fate la finita ! » Ma ella avia a narbosa è à tutti quelli chì venianu à vede la li dumandava listessa cosa. Pensate una persona anziana chì ùn hà mai cunnisciutu issi stabilimenti cum’è hà da fà !

Avia finitu per culassine in paese prima di l’ora, à rombu di ripete à i nipoti « Fate mi sorte ». U chirurgu purtantu avia dettu : « Lasciatela à torna uni pochi di ghjorni chì u riposu li farà prò ». 

Avà, u riposu u puderebbe avè : da u lettu à u futtogliu è da u futtogliu à u lettu.  Ella chì ghjera stata avvezza à travaglià di ghjornu è di notte li si paria un affare di stà à pusà ghjurnate sane. Quand’ella era giovana, travagliava cum’è un omu, è chì omu ! Era una vera campagnola ; zappava è vangava incù una forza chì si ne impippava di cert’omi. Facia cinque giardini à tempu quì in paese è in ghjò versu u fiume. In quellu Valdu facia un caldu per i sulleoni, nimu ùn ci pudia rege ma ella piantava, zappava, innacquava, ancu in core di u meziurnale. L’altri, si ne andavanu à l’Ochju di a Furmilonga à scaccà si un buccone, fà si una discursata è certe volte, ancu una pinciulata. Ella, ritta ritta si manghjava un pezzu di pane è di casgiu è ripigliava u so travagliu. « Ci vole ch’o mi ne rientri di bon’ora ista sera chì m’aghju da fà una somma di legne da cullata ». E’ quand’ella rientrava in casa aiutava e surelle à occupà si di a casa è fà si una bella fuculata. 

In tempu di racolte, quand’ella cugliva u granu, era sempre in testa di i filari ; ùn la si lasciava fà da nimu. Ella è Chjechjeccu eranu sempre i primi ! Quand’elle attippava ind’è quella Ventulella, u sole picchjava ; ma quant’à mè avia una pelle di sarpu !

Secca, fitta incruchjittata, mora di carnagione, ista donna ùn avia chè narbi : una forza  di a natura… È purtantu, quand’ella era davanti à un tissutu allora era mani fatata. Facia certi trapuntimi chì ùn parianu mancu tocchi di mani. Ùn sapia micca ricaccià i mudelli annant’à quelli libraccioli è dicia : « Eiu ùn leghju tuttu què, staraghju à sente à elli ! » Li bastava à vede u ritrattu di u mudellu è tandu era capace di fà qualsiasi puntu di maglia o di ricamu. Quant’ella ne hà fattu copriletti, tuvaglie, lenzole per tutta a famiglia ! 

Ghjera ella chì avia fattu quella bella manu in filu d’argentu annant’à u pannu negru di A Cumpagnia chì ricupria e casce per l’interri ; era un vede issu travagliu ! Avà ùn s’adopra più issu pannu, ma i nostri paisani l’anu scupertu uni pochi d‘anni fà à l’occasione d’una mostra organizata da l’associu Molifau Tempi Fà, « Roba di chjesa », in A Casazza.

 

Era soprattuttu à i nipoti ch’ella pensava postu chì ella era vechja figlia. Ùn s’era mai maritata : ùn averebbe avutu a pacenza di scumpete un omu, qualchì santu pò d’esse, ma di quessi ùn ci n’hè tanti !

Mi n’arricordu, quand’eramu zitelli u nostru ghjocu ghjera d’andà à pichjà à e porte di e case è di scappà. Ella surtia cum’è un fulmine : « S’o i pigliu isti zitelli, s’anu da liccà una frusta è si n’anu da arricurdà si. Chì sfacciatoni i zitelli d’avà ; ind’è i nostri tempi ùn aviamu tantu tempu à corre per isse chjasse ! Guardateli ; avà ùn li si face più fà nunda, allora ùn pensanu chè à fastidià a so ghjente ! Noi ùn aviamu tempu à ghjucà ! »

Era purtantu una brava donna fidata, famiglievule : avia travagliatu tutta a so vita per occupà si di i nipoti. Era sempre stata incù e surelle. Da poi chì Risaetta era morta, sei mesi fà li mancava una parte di sè stessa, s’avia persu una cumpagnia è u viotu era grande in a so casa cum’è in so core . Mancu u sfogu di pudè andà à mette li dui fiori annant’a so tomba chì ùn pudia micca marchjà ! Allora pensendu ci, si mettia à pienghje a so surella, pienghje a so anca, a so forza d’un tempu.

L’altra mane, avia dettu à a surella Antonia : « O Antò, vai à apre a porta chì Risaetta pichja è mi chjama ». Quella a s’avia dubitata : a so surella ùn avia più per tantu. 

L’ultimi ghjorni ùn s’era più pussuta rizzà ; allora i so ghjatti si n’eranu venuti accantu à u so lettu è a curavanu guasi cum’ellu si cura un ciucciu. Quant’à mè anch’elli sentianu ch’ella era a so fine !

  

   

 Avis aux lecteurs

Un texte vous a plu, il a suscité chez vous de la joie, de l'empathie, de l'intérêt, de la curiosité et vous désirez le dire à l'auteur.e ?

Entamez un dialogue : écrivez-lui à notre adresse nouveaudecameron@albiana.fr, nous lui transmettrons votre message !

 

Nouveautés
Decameron 2020 - Le livre
Article ajouté à la liste de souhaits