Jean-Michel Casanova - Antone Rossi in tempi di guerra

    

L’enfant se plaisait tant à écouter son grand-père lui raconter sa guerre…  Aujourd’hui, il plonge – et nous à suite – dans ses souvenirs…  Un récit de Jean-Michel Casanova.

    

    

 Antone Rossi in tempi di guerra

  

  

Aghju avutu sta furtuna di pudè cunnosce trè caccari nantu à quattru. Si sà chì in Capicorsu cusì si chjamanu i babboni è e mammone, i missiai è e Minnane d’altri rughjoni di Corsica, simplicimente perchè sti persunnaggi capitali d’ogni famiglia… sò due volte cari.

Noi altri di a generazione di u cinquanta di u seculu (digià !) passatu, avemu cunnusciutu abbastanza bè i nostri caccari quandu eramu zitelli eppo’ maiuricci, è ne tenimu cusì belli ricordi persunali. A soia a generazione era quella di a guerra di quatordeci, cusì detta a prima guerra mundiale, è ghjé cusì chì n’avemu intesu parlà. 

Ma in principiu à ste due parole nantu u mo caccaru maternu Antone Rossi, vi diceraghju à a lesta chì ghjé natu in Venezuela, in Cuidad Bolivar, in u mese d’aostu 1892. Eppo’ aghju a brama di spiegà vi chì a cumuna di e Ville di Petrebugnu, oghje intreciata cu a so vicinona Bastia, era in i tempi minca tanti luntani propriu capicursina. Ié, è forse ùn mi credite, ma guerdate chì e Ville si sò custruite dapoi u bughjone di i tempi à l’agrottu di a so serra, à u pede di u spinu geologicu di u Capicorsu ; è ind’i sti tempi, l’usi quantu u parlà villese eranu fratelli di quelli lutinchi, brandinchi o sischesi. Guerdate dopu chì i giovani cori tandu lampavanu spessu i so sguardi pieni di sperenze affetuose versu u nordu per cercà à accupiassi è fundà e so famiglie ; è mirate appena quante piane cultivate, lenze strette fatte à petre di sangue è di sudore chì nascenu à bor’ di mare per cullà si ne guasi in cima di a serra : un sprupusitu da veru. Per finisce, quandu i Villesi, in fin’ di u decenovesimu seculu si spatrionu per andà à stentà u so pane in paesi forse menu difficiuli, assai numerosi fubbenu quelli à franca l’oceanu è circà furtuna per ste Meriche nanzu chì di stabilissi in cuntinente, per ste Francie. Dopu a guerra, Antone spusò Lucia Mattei da u paesolu di l’Astima, « trè case è un fornu » cume omu dice. Ora un ziu à ella era andatu anch’ellu in Venezuela è avia fattu a so famiglia. In quantu à mo famiglia paterna, Casanova, so andati qualchid’uni in Porto-Ricco, Venezuela è in California. Aghju sempre pieciè à dì la chì ghjè cusì. 

Allora un bellu ghjornu, u babbu di u mo caccaru Antone, chjamatu Francescu Rossi s’hè imbarcatu per u Venezuela ; a so surella di nome Francesca, ella, si ne fermata in casa soia in Guaitella. Quallà Francescu s’era assuciatu cù un altru Corsu chjamatu Mattei, forse un altru Capicursinu, per tene un bazar arimbatu à una ripa di u fiume Orinoca, chì sparte oghje in dui Ciudad Bolivar. In quelli tempi l’altra banda di stu fiume largu d’un chilòmetru è più ùn era ancu custruita, ci si stavanu Indiani chì passavanu nantu e so piroghe, nudi quanti Christu è tiràvanu due freccie per aria. Ma cun altre piroghe o batelli di furtuna per francardu, fecìanu cummerciu inseme è ghjéranu in tanta cunfidanza chì Francescu puru cristianu i battizava tutti « Francisco Rossi » ! À mezzu fiume, l’acqua per a ceremonia ùn mancava, pensate. 

L’affare cummerciale andava bè, é  partìanu lettere à a so moglia in Corsica dumandendu ch’ella venga anch’ella ; è fù cusì chì Anghjula nata Rivoveri di u paese di Figarella, partia per ritruvà u so maritu. Ha lasciatu u so figliolu Salvatore in paese perchè u prezzu di a cabina era troppu caru, è duvia vene anc’ellu dopu. Fù cusì chì Anghjula è a so figliola Assunta si ritruvonu tutte e duie in un immense batellu à vele à mezzu l’oceanu Atlànticu. Anghjula viaghjava senza penseru cù u so solu parlatu corsu è ùn po’ di francese. 

Ma navighendu ci fù un scumpientu. Scuppiò una timpesta tremenda, assai batelli fubbenu persi, d’altri scuzzulati cume fronde è mezzu strunchizzulati ma cuntenti di pudè ghjunghje à salvamentu in portu. Dopu a timpesta i marinari pichjendu à a porta di a cabina fubbenu stupidi di rivedela sempre viva, perchè cume ùn s’era più vista, è chì di tantu in tantu avia bisognu di piglià à pena d’aria è a vidìanu nantu u ponte, malgradu acqua è ventu scatenati, era passata per morta o smarita, forse passata sopr’à a ringhera. 

Mentre sta tragedia, Francescu in Venezuela aspettava a so moglia, senza nutizie, puru gattive per tanti batelli chì mai più si viderebbenu torna incù i so passageri à bordu… ma cume unipochi altri batelli venìanu cù ritardu, allora ellu aspetava torna. 

Più u tempu passava, senza nutizie di u batellu pigliatu per persu, piu era tristu pensendu chì e so care moglia è figliola s’èranu annegate, cù u gattivu oceanu in sepultura. À u capu di un certu tempu cunsideratu quantu tempu di dolu, era decisu à rimaritassi… quandu per miraculu, ghjunssenu tutte e duie dopu à una girata longa. 

In Venezuela sò nati dopu Antone, Jacintu è Lucia ; ma u climà ùmidu è trupicale ùn garbava minca à Anghjula, è a famigliola rientrò à e Ville ; è custì nascionu dopu Maddalena è Luisa. 

Allora tandu in quatordeci, i trè fratelli sò pertuti in guerra. 

Antone fù cunvucatu in Bastia per aregimentà si, ellu cù u so battaglione si ne sò pertuti à pedi per Corti in trè ghjorni di marchja. Custì tuttu u mondu ha pigliatu u trenu per Aiacciu, duve l’aspettavanu batelli ; è sùbitu ghjuntu in cuntinente, direzzione u fronte per metesi u più prestu pussibile in pusizione di pettu à u nemicu. 

I fatti maiò di stu tempu di cinqu’anni di guerra sò stati Verdun è e Dardanelle.

Una volta, ind’una tranchée in Verdun, u tenente li disse : « Rossi, les Corses savent bien tirer, regardez, quelqu’un nous observe là-bas ». Quallà in faccia, un suldatu alemanu fighjulava e ligne francese cù i canuchjali. Antone quand’ ellu cuntava stu mumentu, fecia nice di visà cuù un fucile è di tirà, sciachendu un : « Pabààà !! » Dopu à so fucilata, a tranchée fù bombardata, è falàvanu chì falàvanu l’obus. U tenente li disse : « Rossi, vous avez dû toucher un officier et ils veulent le venger ! ». 

Una sera in Verdun, i suldati aspettavanu di serinata u piantone chì purtava a suppa. Quellu passendu davantu à ellu, tracorre è lampa una ghjastema in corsu. « Oh ! site corsu ? », dumanda sùbitu Antone sempre prontu à fà si l’amichi. Corsu era, è di più venia da Feringulè, un paese di l’altra banda di a serra, à cinque kilometri da San Fiurenzu, paese vicinu è ben cunnisciutu da i Villesi. Tandu à l’épica, c’era l’usu per e vindarole feringulese chì vendìanu nantu u mercà di Bastia di francà a bocca di San Lunardu per passa a notte, cu alloghju è cena, per sti paesi di Lota, di e Ville o in Cardu. U lindumane à l’alba tutti inseme fallavanu per sti chjassi per vende e so mercanzie. Chì ghjente curagiose ! 

Custì vegu una scena degna d’un filmu, sti dui paesani fendu mottu è chjachjarendu cù emuzione nantu i so rughjoni cari, sgranendu quant’un patenostru tanti lochi è tante ghjente cari. Cume u lindumane u battaglione duvia attacà è chì l’usu per incuragì i suldati era di fà li bèie prima l’assaltu, u nostru piantone purtava bidoni d’acquavita… face chì chjappulendu, n’hanu betu è ribetu tantu è piu… 

A stu mumentu di a storia, Antone cuntava cu un gestu infriddulitu, chì u freddu l’avia discitatu ; fermava abbambanatu è ùn s’arricordava più di nunda, di cosa s’era passatu dopu a sborgna… Stava solu ind’ a tranchée, mancu un fiatu in u circondu, u celu bassu è grisgiu carcu d’acqua piuvicinava ind’à bistuglia cu una nebbia da ùn vede à dui passi… Ellu chjama, chjama in vanu, nisunu risponde… Dopu cerca à orientà si è marchja in daretu per ritruvà e so ligne. Tandu una sentinella li mughja di piantà, d’alzà e mani è di presentà si. Ciò ch’ ellu face, obediente : « Soldat Rossi, tale battaglione, tale regimente, eccètera ». A sentinella u face avanza pianu pianu è seguita dopu una longa interrogazione da i militari di u rinsegnamentu, chì u piglianu per una spia ! A so presenza ghjéra un capatoghju : ùn puvia esse chì una spia postu chì tutti l’omi di u so pretesu battaglione eranu pertuti à l’attaccu trè ghjorni fà… è eranu tutti morti ! In fatti Antone s’avia pigliatu una sborgna prufonda cù l’acquavita, à stassi ne trè ghjorni in un comà chì l’avia salvatu di u macellu. Solu survivente, ùn  fù mancu casticatu per ùn avè attacatu. 

A storia ùn compie quì : quellu suldatu feringulèse si chjamava Guissani ed era vinaghjolu.

Dopu a guerra i dui veterani s’assucionu per tene inseme una cantina (in fatti si dicerebbe oghje « bar à vin ») accantu à u boulevard Giraud in Bastia. Antone tenìa a cascia … è ùn ha tiratu nisun’ prufitu, ma què ghjè un altra storia… 

A u « suminacciu », trè lenze duve stava una stalla-pulinaghju, ci si buscava sempre in u settanta qualche balle taliane di l’occupazione di quarantatrè. Una volta chì spiègava cume si passava a vita ind’e tranchée, ha cacciatu a balla d’un cartucciu è spartu e granelle di polvera in giru à una tazza in feru, eppo accedi cù un fulminente. Una fiara tonda fessi un Psssshhrrrr. « Ghjé cusì chì scaldavamu u cafè ». Ùn aghju mai letu ne intesu stu fattu altrò. 

Era voluntariu per andà di notte cun d’altri un pocu scemi per frugnassi in u no man’s land, sguillendu trà tuffoni di bombe è fassi un chjassu in una machja di barbelés per discioglie i corpi di camaradi morti, è arregà sti disgraziati defunti in e ligne francese. Ha avutu citazione per sti fatti. 

Un ghjornu dedde succorsu à un camaradu feritu, grande è spallutu, a ferita era grave è Antone u s’ha pigliatu à collu sin’à l’infirmeria (Antone, ellu, misurava un metru è cinquanta). Per azardu era un suldatu corsu, un Fiumurbacciu chjamatu Antone Santoni, chì fesse carriera dopu à a sottu-prefetura di Bastia, è in più di què i figliulini di sti dui Antone fubbenu amichi ! (Michele Rossi è Tony Franceschi). 

Una volta un obus allemanu schjatta in piena tranchée è u soffiu schjaccia tuttu… ellu si truvava luntanu di u toccu è daretu à un cameradu corsu chjamatu Casanova. Quellu piazzatu davantu à ellu l’ha salvatu, ma disgraziamentu ha ricevutu ferite à e coscie è à u pettu. Antone s’era fattu imprestà una bissicletta è fecìa ogni ghjornu chilòmetri per visità lu à l’ospitale di campagna. Ha ritrovatu u capu di l’obus in a tranchée è l’ha trescinatu in a so’ musetta u restu sanu di a guerra. Un purfigliulinu oghje l’hà sempre. 

A à battaglia di e Dardanelle una volta chì si tirava da tutte bande, s’he truvatu à mezzu à un nullu di balle chì fiscavanu in giru à ellu ; ùn fù mancu toccu, ma una balla cacciò un buttò d’a so scruchjetta … « Anc’à pena è pépé ùn avìa più kiki », mi disse. 

Torna à e Dardanelle, ellu è u so battaglione eranu tanti assidati senza pudè lascià e so pusizione chì hanu bètu u so stessu pisciu per un more di sete. 

À traversatu a Serbia per trenu curazzatu è armatu, era un paese alliatu ma certi loghi stavanu periculosi. À mumentu datu, u trenu pianta in un’ immensa piaghja scunfinita cù erbe longhe… l’ufficiali cumandavanu di stà à bordu chì a reggione ùn èra sicura, tenuta da machjaghjoli è militari nemichi. Passanu ore è ore sane, omu s’annoia, ma Antone ha rimarcatu chì e levre ùn mancanu, so tamante ; ùn po più tene, tira è ne tomba una appena luntanu di u trenu. Va à cercala in furia è quand’ellu a piglia in mani, u trenu principia à smarra… Allora lascia a levra, corre, corre è colla nantu u vagone in marchja. S’ellu era statu sopra piazza, forse ellu ùn averebbe pussutu cuntà sta storia sessant’anni dopu… 

Antone hè surtitu di cinqu’anni di guerra è righjuntu in casa cù una sola ferita chjucca, una scranfignata à un ditu mignulu, ma i so dui altri fratelli hanu avutu una tragica sorte. 

Salvatore morse di malamorte in 1916 in u « campu d’onore », si sà induve ma ferma un misteru nantu a so tomba, forse cumuna. In quantu à Jacintu, ellu riturnò in casa cù un’anca in menu, scimatulitu è morse di malatia in lu settanta in un asiliu in Bunifaziu. O chì disgrazie è sciagure ! Angèle, a mamma, venìa à inghjinuchjassi davant’à u monumentu à i morti. 

Antone in graziu à Diu ha campatu sin’à u grand’età di novant’ottu anni, lascienduci qualchi testimunienze nantu a guerra di quatordeci, a guerra ch’ellu fì da u principiu à l’ultimu ghjornu. O Cacca’ riposa in campu di Pace !

Jean-Michel Casanova 

(cu tanti saluti à u mo cuginucciu Luiggi Guaitella).

  

  

  

Nouveautés
Decameron 2020 - Le livre
Article ajouté à la liste de souhaits