Murtulaghji - Jérôme Franchi

Jérôme Franchi ci conta une storia « di l’altru mondu » !

  

  

Murtulaghji

 

Erami u 21 di dicembri.

Oghji si pò dì chì u ghjornu ùn s’era pisatu, è s’eddu ùn era l’uriloghju chì sgranava l’ori ùn si sapia à chì mumentu di a ghjurnata no erami.

Ghjurnata ! S’eddu si pò dì cusi !

Fora era bughju, un bughju scuru è po c’era sta fumaccia chì ingutuppava tuttu.

Ci voli à dì chì dicembri quist’annu era statu pessimu, podassi unu di i più pessimi ch’aviu cunisciutu.

Ùn s’era vistu una spera di soli.

Eru in casa intanatu com’è un toppu davanti à u sciaminè. U focu imburatu ùn la li facia à caccià u fretu, un fretu umidu chì vi cotra sin’à l’ossi.

Pisavu u capu pà lampà un uchjata à l’uriloghju è tandu m’avvidii ch’eddi erani 8 ori di sera. Mi sò passatu a ghjurnata sana quì infrugnatu in u sciaminè, mi dissi !

Tutta a ghjurnata a me menti avia vagabundata è ùn aviu mancu magnatu.

Da ch’e m’eru arritu sta mani, a me ghjurnata era stata fatta di pinsati, pinsati scuri è neri. Mi ramintavu di tuttu ciò chì si cuntava pà ‘ssi tempi di fumaccia annantu à i lagramanti, i murtulaghji, a mumma o a squatra d’arozza chì venini à circà l’animi in a notti di i 21 di dicembri, u ghjornu u più cortu di l’annu, vali à dì oghji. Ben chì oghji, ghjornu ùn ci n’era statu.

Fami ùn aviu, nè menu a vulintà d’arrizzammi di sta carrega, calai u capu è chjosi l’ochji è a me menti si rimissi à vagabundà.

Mi n’eru vultatu da quandi eru ziteddu è vidiu minnanna chì cuntava « Si dici chì a notti di u 21 di dicembri i morti escini è ghjirani in li paesi in prucissioni, quissa u me figliulinu hè ciò ch’eddi chjamani a cunfraterna di i morti. Oghji la ghjenti ùn ci credi più à quissa ma u me figliulinu sti così asistini, credi mi puru, ùn ci voli à scuntraddi chì tandu ti portani cun eddi. »

Apprii l’ochji. Fora u tempu s’era scatinatu. Un tempu à fà spalancà i porti di l’arcani cridenzi.

Aqua, toni è accenditi ! Era un dilluiu.

À mezu à stu rimori mi parsi di senta u sonu ch’ùn avia à chì veda cù u timpurali, sintiu sunà i campani, sintiu u murtoriu !

Una paura scema mi cascò addossu è u fretu mi stringhjiva, mi si paria chì a temperatura era calata dinò è chì u focu ùn ni scaldava più.

Avà u chjoccu di i campani era più nettu è mi paria di senta canti, innò micca canti piuttostu un salmu.

Circavu à capì. Tandu lampai un uchjata à l’uriloghju, di l’acughji ùn si ni vidia più chì una, dritta ver di u celi : erani mezanotti !

I voci s’erani fatti più chjari è u cantu era accumpagnatu d’un antru rimori com’è una strascinera di pedi.

È u cantu ! A paura divintò sbelu, u cantu era u Libera me!

Erani quì fora di fronti à a me porta. Pà a finestra, ben chì ùn ci fussi lumi è u fumaccioni zeppu, vidiu passà una prucissioni. Davanti, una cascia purtata pà quattru formi è daretu un gruppu chì suvitava, tutti incappucinati è vistuti d’un camisgiu biancu è à a piazza di a faccia un tafoni neru, d’un neru scuru, tamenti scuru ch’eddu ùn pò asista in lu mondu di i vivi. U cantu s’alluntanò, lampai dinò un uchjata à l’uriloghju, l’acughji erani sempri à mezanotti, mi paria purtantu chì u tempu fubbi passatu.

È u cantu riccuminciò, i fantasimi erani dinò quì è passavani è viniani davanti à a me porta.

À ´ssu mumentu cumiciai à senta una voci, qualcosa chì mi sussurava paroddi in capu, paroddi chì mi diciani di sorta, di vena fora.

Tandu mi missi à briunà « Andetivini, andetivini, lachetimi i paci, vultetivini in i vostri tombi. »

È l’uriloghju chì marcava sempri mezanotti com’è si u tempu ùn curria più, com’è s’eddi s’erani piantatti l’ori.

È ´ssa voci chì sussurava : « Sorti, sorti, veni cù noscu ».

Mi ramintavu i paroddi di minnanna : « Ùn ci voli à stà à senta à squatra d’arozza chì tandu ti portani cù eddi ».

In u me essaru, s’immbatiani dui forzi, una chì mi cumandava d’andà fora è una chì mi dicia di stammini in casa.

È st’ora chì ùn avvanzava è quiddi cosi , ùn sò comu chjamaddi, chì erani quì di fronti  à a me porta.

Pà a finestra m’avvidìi chì a cascia era stata sposta in tarra è avali s’erani tutti missi d’un cantu è da l’altru fighjulendu ver di me.

À pocu à pocu, sensa renda mi contu, m’eru avvicinatu di a porta, erani in traccia di vincia « Veni cù noscu, veni cù noscu », sussurava  a voci chì mi tarrulava i ciarbeddi.

A me manu era nantu à u sarramu, a porta s’era apparta è surtii !

  

  

Pour lire un autre texte de l'auteur : I porchi rossi

  

  

Avis aux lecteurs
Un texte vous a plu, il a suscité chez vous de la joie, de l'empathie, de l'intérêt, de la curiosité et vous désirez le dire à l'auteur.e ?
Entamez un dialogue : écrivez-lui à notre adresse decameron2020@albiana.fr, nous lui transmettrons votre message !
  
  
  
Nouveautés
Decameron 2020 - Le livre
Article ajouté à la liste de souhaits